Sfânta Scriptură ne confirmă faptul că existau din vechime la popoarele păgâne (asirieni, babiloniei, egipteni, etc.) diferite practici legate de magie, vrăjitorie, prezicere, etc. Cu aceste popoare, de multe ori poporul ales al lui Dumnezeu venea adesea în contact, iar cine slujea acestor practici, era un închinător la idoli, părăsind pe adevăratul Dumnezeu.
    Noi ne vom opri numai asupra unor practici oculte păgâne, ale căror rămăşiţe se găsesc şi astăzi pe la oameni.  Astfel de practici sunt: vrăjitoria, prezicerea şi clarvederea, descântecul, practica de a purta talismane, viziunile.
  

   1. Vrăjitoria. Dumnezeu opreşte cu severitate practicile vrăjitoreşti. Astfel, la Levitic 20,27 se spune: „Orice bărbat sau femeie ce se va îndeletnici cu chemarea duhurilor celor morţi, ori cu vrăjitoria, cu moarte să se omoare, cu pietre să-l ucideţi, vinovaţi sunt.” Dumnezeu ameninţă şi pe cei ce merg la vrăjitori sau descântători, pentru că uită pe Dumnezeul cel adevărat şi-şi caută alţi dumnezei. Păcatul e aşa de grav, astfel încât, Dumnezeu îi va nimici din poporul Său. (Levitic 19,31).
   Înainte de intrarea în pământul Făgăduinţei, Dumnezeu pune reguli prin Moise: „să nu fie la tine…nici fermecător, nici vrăjitor, nici descântător, nici mag, nici din cei ce întreabă morţii.” (Deuteronom 18, 9-14). Iar Sfântul Apostol Pavel spune galatenilor că „vrăjitorii şi fermecătorii şi cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5,20-21). La fel în Apocalipsă 22,15: „afară câinii şi vrăjitorii şi curvarii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna”.
   Sfântul Apostol Pavel îi spune vrăjitorului Elimas, un proroc mincinos, care încerca să oprească de la credinţa în Hristos pe Sergiu Pavel, dregător al cetăţii din Pafos – Cipru: „O, tu cel plin de toată răutatea şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmaşul a toată dreptatea, nu încetezi de a strâmba toate căile Domnului cele drepte?” Adică cel ce împiedică sau opreşte lucrul cel bun, e plin de tot vicleşugul, de toată înşelăciunea şi este ucigaş a toată dreptatea. Mai e şi fiu al diavolului. Diavolul sau satana este, deci, cel care împiedică sau opreşte lucrurile cele bune, care duc pe om spre mântuire.
  

   2. Prezicătorii şi clarvăzătorii. Că aceştia nu erau sub stăpânirea Duhului Dumnezeiesc, se vede din cazul roabei din Filipi, care avea duh pitonicesc şi care prezicea, aducând mult câştig stăpânilor ei. Sfântul Pavel a scos acest duh din ea, deşi spunea lucruri favorabile lui şi însoţitorilor lui.

      Din Sfânta Scriptură aflăm că existau în vechime multe feluri de preziceri:

   A – interpretarea de semne (Osea 4, 12), aruncau beţe în aer, sau monede, şi cum cădeau, se interpreta forma pe care o luau pe pământ, sau datul în cărţi, ghicitul în pahar sau cafea (practicată în Egipt: Geneză 44, 5: „Pentru ce aţi furat cupa din care bea stăpânul meu şi în care ghiceşte?” ). Apoi, cititul în stele, interpretarea eclipselor de soare şi de lună, a norilor şi a formelor. Apoi, zborul şi strigătul păsărilor (al cucuvelei de exemplu, hăulitul câinilor care ar prevesti o nenorocire), măruntaiele animalelor jertfite. Apoi, când cineva ar merge la vânătoare şi i-ar tăia calea o femeie sau un iepure, precum şi ieşirea cu vas gol în calea cuiva, care ar merge la drum, toate aceste ar prevesti o nereuşită. Apoi, ghicitul şi interpretarea visurilor, în palmă (hiromanţia), necromanţia (dormeau pe mormintele înaintaşilor şi considerau visurile ce le aveau acolo drept comunicări ale celor adormiţi). Apoi, diverse zile, ca de exemplu ziua de marţi, erau socotite periculoase (pentru că Marte era zeul războiului). Apoi, numărul 13 ca aducător de ghinion. Şi astăzi, crezându-se în ele, trăim în deplin păgânism. De exemplu, în Occident, există rar cifra 13, înlocuindu-se cu cifra 12B. Toate aceste puteri şi practici, Sfânta Scriptură le socoteşte puteri ale satanei. (IITes 2, 9). Şi vrăjitorul şi prezicătorul şi clarvăzătorul au în comun voinţa de a înlătura – împotriva voinţei lui Dumnezeu – marginile ce sunt puse cunoaşterii noastre naturale. 
   Vrăjitoria se referă mai mult la o acţiune şi nu e spre slava lui Dumnezeu, ci spre satisfacerea unor pofte egoiste urâte, căci puterile dumnezeieşti sunt obţinute numai prin rugăciune, smerenie şi viaţă curată.

   B – Tot la Deuteronom, capitolul 18, este amintit descântecul, ca formă specială a vrăjitoriei. Se folosea pentru a afla viitorul. Astăzi, spiritismul îşi are rădăcinile în acesta. Regele Saul l-a interzis, dar, mai pe urmă, a recurs el însuşi la această practică, cerând vrăjitoarei să-i aducă spiritul lui Samuel (I Samuel 28,9 etc.).

   3. Purtarea de talismane, care se practica şi se practică şi azi, este tot o practică magică contrară lui Dumnezeu, de vreme ce în loc să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu dat celor ce se roagă şi se străduiesc după o viaţă curată, se încred în forţa obscură legată de un obiect oarecare şi care lucrează fără o motivare morală. Acest lucru este osândit aspru de Isaia 3, 2a.
   Toate practicile enumerate mai sus, s-au practicat şi se mai practică şi astăzi, datorită faptului că n-au cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat şi deci, nu au crezut în El şi nu se roagă Lui. Referitor la aceasta, Sfântul Marcu Ascetul , în Filocalie (volumul I), spune că „Neştiinţa este maica tuturor relelor” şi este unul dintre cei trei vrăjmaşi ai omului, alături de uitare şi lene. De aceea, omul are datoria să lupte necontenit pentru alungarea neştiinţei din sine. 
   Un creştin ortodox are trei arme puternice împotriva diavolului şi împotriva oricăror asemenea culte diavoleşti: credinţa în Sfânta Treime, Care ni s-a relevat în formă deplină prin Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, postul şi rugăciunea sa către Dumnezeu, prin care creştinul primeşte în Sfânta Biserică prin Sfintele Taine harul nevăzut cel curăţitor de păcate şi mântuitor. Toate acestea au loc în ambianţa armonică liturghisitoare a comuniunii Bisericii. Prin acestea se poate nimici toată puterea diavolului. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Acest neam de demoni nu iese fără numai cu rugăciune şi post”. Deci, pentru vindecarea celor ce se îndrăcesc este nevoie să postească şi să se roage nu numai cel ce pătimeşte, ci şi preotul.
   Prin moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, precum şi prin alte rugăciuni aflate în cărţile de cult ale Bisericii noastre Ortodoxe strămoşeşti, preotul şi credincioşii cer de la Dumnezeu să le trimită harul Său cel sfânt şi mântuitor şi de viaţă făcător, pentru a alunga toate duhurile necurate din oameni şi din gospodăriile proprii şi din lumea înconjurătoare, pentru a tămădui toată neputinţa şi toată boala şi pentru a-i sfinţi şi pentru a le sfinţi locurile în care trăiesc, pentru a trăi în dragoste şi comuniune în Dumnezeu cu toţi oamenii.
   Relaţia noastră este numai cu Hristos cel răstignit şi înviat. El Însuşi a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Hristos este singura, unica, absoluta Lumină a lumii (Ioan 9, 4-22). El „nu a grăit nimic în ascuns” (Ioan 18-20). Demonii şi toate puterile şi practicile oculte dispar cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi cu chemarea numelui Său de către noi prin rugăciune. (Filipeni 2, 10). Deci, cu semnul crucii şi cu chemarea numelui lui Hristos, îi biruim pe demoni. Preoţii au prilejul, ca atunci când credincioşii vin să le destăinuie necazurile şi să le ceară rugăciunile, să cunoască care este suferinţa lor morală individuală şi familiară şi să le arate modul în care pot scăpa de ea şi urca spre tot mai multă virtute. Aşa cum spunea Pr.Prof. Dumitru Stăniloaie „credincioşii trebuie să aibă ca preocupare a vieţii lor Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, să fie preocupaţi permanent de mântuirea lor prin împreuna răstignire ce El faţă de patimi, faţă de omul păcatului şi al egoismului, şi nu din scăpare din diferitele necazuri ale vieţii, prin tot felul de practici, care nu pot avea nicio legătură cu opera de răscumpărare a Domnului şi cu angajamentele morale ce decurg pentru fiecare credincios din ea”. 
   Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune şi nouă astăzi: „Celor ce vor crede în  Mine, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor scoate… şi chiar de vor bea ceva de moarte nu-i vor vătăma, şi pe cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”. (Marcu 16, 17-18).
   Aşa cum spune Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, „cei ce practică vreo formă de vrăjitorie sau se încred în ea, îşi închid drumul unei creşteri spirituale, căci vrăjitoria (şi orice practică ocultă) nu au o doctrină spiritual-morală, ci ea satisface, dimpotrivă, orice pretenţie imorală a omului, pentru a-l rostogoli în indiferentismul moral sau în imoralitate”.

 

                                                                                                                 sursa:

                                                                                                       drd. Dumitru Cacuci